Lectura, școala, viitorul
(de Madalina Chitez)
Ne uităm în jur și vedem copii și tineri cu ochii în telefoane mobile și tablete. Și îi vedem, în același timp, triști și resemnați, cărând ghiozdane imense în drumul lor spre școala zilnică de unde se întorc obosiți, suprasolicitați și fără chef de a mai face nimic. Poate doar să se întoarcă, din nou, la lumea lor virtuală unde totul este bine, unde au parte de aventură, emoții și mici satisfacții.
Dacă le cerem să deschidă una din acele cărți pe care le cară în spate ca șerpașii himalayeni, sau o carte din bibliotecă, avem parte de cele mai creative scuze sau impulsive reacții posibile. Nici nu trebuie să întrebăm pe cineva, pe copii sau pe părinți, toată lumea știe: copiii din ziua de azi, cel puțin în România, nu mai citesc nimic cu plăcere. Nu vorbim de clasele și situațiile în care o doamnă învățătoare sau dascălul de limba română are harul și ingeniozitatea necesare aprinderii acelei flăcări fantastice, deschizătoare de minți și idei, a chefului de lectură. Pentru că, din nefericire, acele clase sunt rare și ele sunt excepția, nu regula. Nici de clasele în care copiii sunt obligați să «bifeze» liste enorme de lecturi suplimentare, mai mult sau mai puțin utile, și, dacă se poate, în cele 5 zile de vacanță între module. Pentru că, în acele clase, «pofta» citirii poate veni citind dar mai există și riscul, aproape previzibil, ca mulți dintre copii să capete «alergii» pe termen lung la orice fel de lectură. Nu, noi vorbim de majoritatea copiilor care frecventează sistemul școlar obligatoriu și pe ei, pe majoritatea, lectura nu îi pasionează.
Veți spune: pe vremea noastră toată lumea citea. Ce s-a întâmplat?
O să vă spun ce s-a întâmplat, punându-mi diferite pălării. Și o să pun în discuție și câteva posibile soluții, tot cu respectiva pălărie pe cap.
Pălăria de adult al epocii moderne
Copiii au o sumedenie de tentații în jur și de modalități alternative de petrecere a timpului liber. Dacă, mai demult, singurele distracții zilnice pentru copii erau televizorul, joacă în jurul casei și cititul, acum avem jocurile de calculator, telefoanele sau tabletele cu social media, și televizorul. Cartea a devenit ultimul obiect la care se duc copiii să se relaxeze. De ce? Pentru că nimeni nu le-a arătat cum să caute fascinantul din cărți, cum să își descopere pasiunile, cum să vadă că în acele cărți stau ascunse comori ascunse de înțelepciune și învățare pe care jocurile sau televizorul nu le pot oferi. Lectura ar trebui să fie o materie în sine cu predare în școală, săptămână de săptămână, așa cum lăsa să se întâmple, mai demult, Cartea de Citire. Prin Ora de Lectură le putem deschide copiilor apetitul pentru subiecte care i-ar putea entuziasma. Și i-ar mai învăța ceva: răgazul lucrului bine făcut, cu blândețe, umor și liniște. Cum ar fi dacă, odată pe săptămână, în loc se galopeze militărește prin exerciții ale materiei de Limbă și Comunicare, unde se mai strecoară și exerciții de lectură, copiii ar primi șansa să citească, cu glas tare, fragmente din cartea preferată? Și să discute, la final, ce au înțeles de acolo? Sau, dacă nu au înțeles prea mult, să îi ajute cineva să facă acest lucru. Fără teme, fără evaluare, doar lectură.
Acest lucru îl poate face și părintele acasă. Dar, să recunoaștem, dacă vrem ca lectura să devină fenomen de masă, practica sa va trebui promovată în școală, unde toți copii au aceleași șanse și oportunități.
Pălăria de părinte
Am ocazia să observ fenomenul interacțiunii dintre copii și lectură prin experiența de părinte de elevi de ciclu gimnazial. Ceea ce observ este trist și, în același timp, frustrant, pentru că realizez că vina acestui scurtcircuit între lectură și copii este facilitată de mai mulți factori: textele din manualele moderne sunt incredibil de neadaptate vârstei și intereselor copiilor din ziua de azi, programa este stufoasă iar cadrele didactice nu au tot timpul răbdarea, sau nu au fost încă inițiate prin workshop-uri didactice, pentru a «filtra» din mulțimea de informații irelevante, incluse în manuale, pe cele care sunt cu adevărat utile copiilor. Contactul copiilor cu textele din manual este îngreunat de sarcini de lucru care supra-teoretizează literatura și introduc noțiuni de analiza literară și chiar termeni care nu își au vreun rost la vârste fragede. Ce rost are pentru un copil de clasa a V-a să aibă o întreagă lecție despre «Reguli de acces la cuvânt»? Sau cum poate înțelege copilul de ce, la același tip de text, textul narativ literar, i se impun tot felul de schițe și tabele de teorie literară care distrug farmecul acelui text? Efectiv, copiii petrec cam 3-4 săptămâni la un singur text, doar să desfacă textul în bucățele mici, pe față și pe dos, încât nu se mai pot uita la el: (a) care este situația inițială, succesiunea de întâmplări, situația finală; sau (b) punctul de început, creșterea acțiunii, punctul culminant, deznodământul. Sau tot răspund la întrebări tip (a), (b), (c), de parcă literatura nu are nuanțe interpretative. În tot acel timp se pot citi multe alte fragmente din care se pot deduce, fără mari probleme, secțiunile unui text narativ sau se pot discuta multiplele înțelesuri ale textului. Toată bucuria citirii unui text și incursiunii în mesajul sau în firul său narativ este distrusă de teorii fără sfârșit și întrebări standard care se fac pentru că se dau, eventual, la examene. Astfel de examene sunt și ele, irelevante dacă propun exerciții care nu ajută cu nimic viitorul adult.
Am o rugăminte la părinții de copii de vârstă școlară. Faceți un mic experiment: luați manualul de limba română al copilului vostru și răsfoiți-l. Și opriți-vă asupra unui text de citit ca să vedeți ce are de rezolvat copilul și, mai ales, dacă textul respectiv vi se pare interesant, util și, de multe ori, dacă cerințele asociate textului au vreun sens sau rost. Apoi încercați să vă puneți în pielea acelui copil și să vedeți cum ar fi dacă ați fi certat fie de profesor fie de părinte că nu ați lăut nota bună sau nu v-ați făcut tema corect când textul și cerințele erau, de fapt, absurde. Eu zic că acest mic exercițiu de empatie ar face mult bine și copilului dar și vouă. Ați înțelege că lipsa de chef pentru lectură, în legătură cu sarcinile de lucru de la școală, este absolut normală. Și ați putea spune copilului măcar așa: «Te înțeleg că e greu să rezolvi această sarcină dar, dacă ți se cere, încearcă să o faci». Eu asta fac cu copiii mei și vă asigur că funcționează. Știm când textele sunt absurde, le dau dreptate, îi încurajez să rezolve temele dar nu le dau niciodată de înțeles că este vina lor că nu iubesc ceea ce fac. Ba mai mult, compensez această lipsă de pasiune pentru lectură, cauzată de textele din manualele școlare, prin încurajarea citirii cărților, acasă, pe subiecte care le plac. Dar oare de ce trebuie să facem noi asta? Un părinte care este foarte ocupat, care nu are timp să facă experimentul de mai sus, crede că școală trebuie să îi dea copilului «darul» lecturii. Numai că darul este otrăvit.
Ca să nu mai pomenim de faptul că, în ghiveciul de conținut al manualelor actuale, gramatica, care este instrumentul prin care ar trebui să învățăm să folosim limba română corect și frumos, este și ea aruncată în mod aleator și hiper teoretizat? Am rămas fără cuvinte, eu, care sunt specialist în cuvinte, când am văzut că elevii de clasa a V-a ar trebui să știe ce este un atribut substantival prepozițional. E în regulă dacă învață funcțiile sintactice principale ale cuvintelor (subiect, predicat etc. ) dar nu înțeleg de ce noțiuni predate, în mod normal, unui student filolog, ele fiind extrem de abstracte, le sunt livrate copiilor la vârste când abia înțeleg ce este gramatica. Cu ce ajută un copil de această vârstă faptul că știe să distingă între superlativ absolut de superioritate si superlativ absolut de inferioritate? Nu era suficient să știe diferența dintre gradele de comparație, categoriile principale, ale adjectivelor? De ce nu se livrează conținut abstract gradual ci se exagerează prin predarea de subcategorii și clase care ar trebui introduse abia atunci când noțiunile principale au fost bine fixate? Scopul principal al predării gramaticii la vârste mici ar trebui să fie să ii ajute pe copii să scrie corect. Spre exemplu, de ce se scrie «mama sa este acasă» așa în comparație cu «mama s-a dus acasă»: pentru că, în primul caz este vorba de un pronume iar, în al doilea, de un verb. În acest caz, gramatica are un rol practic, livrând o informație care îi va fi de ajutor copilului toată viața. Oare nu ne minunam cu toții de nivelul de degradare al limbii române întâlnit în spațiul public (vorbitorii de la televizor sau, mai prezent, comentatorii din social media, toți promotori ai noului stil agramat al limbii române)? Îți pui întrebarea: nu era mai bine dacă acei oameni făceau reguli serioase de scriere în școală, sau activități de citire, decât să își piardă timpul cu identificarea unui adjectiv la gradul superlativ absolut de superioritate? Eu chiar mă întreb ca și părinte: câte dintre cadrele didactice au dileme că ceea ce le predau copiilor la clasa îi va ajuta cu ceva pe aceștia în viitor, în afară de obținerea unei note de moment?
Pălăria de cadru didactic
Înainte să fac ceea ce fac acum, am fost cadru didactic la un mare colegiu național. Am fost pasionată de această meserie și mi-am iubit enorm elevii. Îmi aduc aminte cum experimentam cu ei tot felul de metode de predare pentru a fi sigură că îi atrag, că îi fac să iubească materia mea. Și cred că am reușit, pentru că așa mi-au spus după ani și ani. Dar ce mi-a lăsat niște amintiri incredibile este faptul că citeam împreună texte și construiam piese de teatru inspirate din ele. Găsisem calea să îi fac să fie creativi pornind de la lecturile avute. Mă întreb acum: cum ar fi dacă profesorii din școli ar avea libertate totală să își creeze metode de predare alternative pentru a facilita lectura? Cum ar fi dacă nu ar mai fi testări standardizate, care oricum nu aduc niciun aport consistent la bagajul de cunoștințe reale ale copiilor, care sunt atât de diferiți, și i-am evalua pe elevi progresiv, prin metode adaptate fiecărui grup sau individ? Eu cred că am uitat să vedem care este miza educației, a școlii în general: să îi ghidăm pe copii în drumul lor spre a deveni adulții cu mintea deschisă, creativă, curioasă, vie, critică, care vor susține societatea următoarelor decenii. Să îi facem cetățeni funcționali și capabili de adaptare la o lume în continuă schimbare. Iar lectura este unul din instrumentele de bază care antrenează o astfel de minte. Ce facem noi cu copiii? Îi băgăm într-o fabrică de lecții fără sfârșit, care devin din ce în ce mai grele, de la vârste din ce în ce mai fragede, de parcă ne dorim să avem niște roboței atotcunoscători la vârsta de 18‑19 ani. Vrem să îi facem să știe să recunoască metonimia și anacolutul în poezii (voi știți asta? ) când ar trebui să știe să distingă între fake news și informații reale, îi punem să facă ecuații și probleme complexe când tot ce le trebuie sunt câteva operații de bază din matematică, mai simple la început, mai complexe la vârsta adolescenței, dar clar lucruri care au aplicabilitate în viața de zi cu zi. Asta pentru marea masă a elevilor. Pentru cei pasionați și talentați, putem să facem analize literare complexe, probleme de matematică avansată, pentru că oricum vor alege o carieră în această direcție. S-a ajuns în ultimii mai mult de 10 ani, cei în care eu am fost plecată din țară, la situații aberante în care copiii de clasa a II-a a III-a trebuie să facă mediații la materiile de bază. De ce? De ce orele de la clasă nu mai sunt de ajuns? Nu le ajunge bieților copii că orarul s-a umplut de așa-zise opționale, că fac ore în două schimburi (ceea ce numai în România există, nu înțelege nimeni că așa ceva este aberația sistemului de învățământ), mai trebuie să facă și școală după școală?
De ce cadrele didactice nu sunt mai vocale referitor la: cât de stufoasă a devenit materia, cât de inutile sunt majoritatea exercițiilor din manuale, cât de greu de înțeles pentru anumite vârste sunt textele de la toate disciplinele, cât de multe materiale didactice li se «recomandă» (caiete suplimentare, culegeri, cărți de pregătire pentru anumite concursuri) și care ajung în spinarea copiilor, la propriu și la figurat, cât de inumane sunt evaluările pentru că nu ajută cu nimic copiii. Chiar nu își pune nimeni întrebarea de ce un copil de clasa a VIII-a trebuie să dea un examen incredibil de greu, pentru marea masă, unde fără meditații cu greu faci față? Îmi aduc aminte că, acum 30 de ani, când am dat eu acel examen, aveam niște manuale foarte bune, care ne ajutau să muncim și să înțelegem totul singuri, dacă eram destul de conștiincioși să ne facem cele 30 de minute de tema la o materie pe zi (în clasele VII-a sau a VIII-a, în rest mult mai puțin). Manualul acela era incredibil de bine creat și structurat. Poate nu ar strica și aici un experiment: deschideți, vă rog, manualul vechi (este disponibil digital) și comparați-l cu oricare din cele actuale. Făcând abstracție de la conținutul propagandistic al vremii, observați tipul de exerciții, structura, logică. Și, mai ales, gradul de independentă pe care îl confereau astfel de manuale. Nu aveai nevoie de școală după școală, de teme fără sfârșit. Ora de la clasă, manualul, un cadru didactic care nu se grăbea să treacă prin mii de subiecte fără rost și își lua timp să explice, pe îndelete, fiecare din lecții, plus muncă individuală (cele câteva exerciții de acasă care oricum semănau cu ce făcusem în clasă) erau suficiente pentru a avea note bune și a trece examenele importante.
Ceea ce trebuie să înțeleagă orice cadru didactic din zilele noastre este că importantă este calitatea actului didactic și nu cantitatea celor predare sau învățate. Un lucru pe care îl auzeam frecvent în Germania, unde mi-am obținut titlul de doctor, era «weniger ist mehr». Adică dacă ceva e mai puțin, dar bine făcut, e mai valoros decât ceva care este mult dar lipsit de calitate. Dacă manualele zilelor noastre sunt greșit făcute, un cadru didactic ar trebui să își ia deoparte curriculum-ul de la clasa respectivă, să facă o listă de competențe și conținuturi necesare pe care copilul să le atingă până la finalul clasei și să simplifice masiv materialul. Eu aș scoate din predare toate exercițiile inutile. Dacă textele pentru lectură sunt nepotrivite, le-aș înlocui. Un exemplu: la clasa a V-a programa menționează basmul ca un tip de text ce trebuie analizat. Dar textele alese sunt, de cele mai multe ori, plicticoase sau cu un conținut lexical neadaptat, încât copiii nu le citesc cu plăcere. Pentru a îi face să înțeleagă trăsăturile basmului, ar fi frumos să existe libertatea de a-și aduce propriul basm preferat și de acolo pornit către exerciții de analiză deductivă, fără teorie excesivă. Dar nu, manualul e rege, și e chiar un rege arogant, extrem de distant față de «supușii» săi.
Simplificarea este cheia eficienței. Așa cum spune și Profesorul Ng Pak Tee (recomand prelegerile sale pe Youtube), care explică de ce elevii din Singapore au cele mai bune rezultate la testările PISA, este foarte important ca profesorii să se aplece mai mult asupra întrebărilor de tip «Ce predau?», «De ce predau asta?» «Cum predau? » și să aplice principiul, similar cu cel învățat și de mine în Germania, «Teach less learn more» (Sursa: Youtube; Pak Tee Ng – Singapore: Teach Less, Learn More (disponibila aici: https://www.youtube.com/watch?v=lnuGwhIZJhI).
Același profesor mai spune ceva esențial și, probabil, uimitor pentru mulți dintre profesorii dar și părinții care cred că școala se asociază cu un alt fel de paradigme existențiale: Profesorul Ng Pak Tee mai spune că ar trebui să ne ținem copiii fericiți la școală. Să fim atenți la sănătatea lor emoțională pentru că de acolo va crește și interesul lor pentru ceea ce fac la școală. Se întâmplă asta în școli? Nu știu exact, dar tind să cred că nu. O recomand în acest sens pe Doamna Anca Tîrcă, consilier educațional, care tocmai asta promovează: starea de bine în școală. Anca organizează cele mai inspirațiunile cursuri (online sau că invitat special), care pot avea un impact major asupra atitudinii cadrelor didactice față de procesul de predare. Ea a demonstrat, prin propria experiență, cum poți să aduci o întreagă școală, cu șanse mici de a concura cu școli de prestigiu, la nivel de olimpiade naționale, numai prin implementarea unor strategii de stare de bine prin predare dar și colaborare între colegi.
Pălăria de cercetător
Până acum am purtat pălăriile pe care mulți dintre cititori le poarta la rândul lor. Acum, o voi pune pe una care este cu un design mai special, pentru că se inspiră din primele, dar are și un model mai excentric: cea de cercetător. De 20 de ani lucrez cu pasiune în mediul universitar, pe diverse poziții de predare și cercetare din domeniul lingvisticii computaționale. Din poziția de cercetător principal, pe care o am de câțiva ani, am reușit să creez o echipă de cercetare solidă care are în centrul atenției subiecte care mă preocupă personal și care merg tocmai către tematici din zona educațională. Am coordonat proiecte, am scris cărți, capitole și articole, am participat la numeroase conferințe, cu un singur scop: să prezint rezultate ale cercetării ce pot fi folosite de profesori, elevi, studenți sau chiar persoane cu funcții de decizie. De câțiva ani, interesul personal, dar și al echipei extinse, s-a îndreptat către mediul școlar.
Unul din proiecte a abordat tocmai tematică lipsei de interes a elevilor pentru lectura școlară. Proiectul nostru, LEMI (Lectura pentru mine. Știința în slujba copiilor; Pagina proiect: https://lemi.projects.uvt.ro/) o obținut finanțare de la AFCN prin programul promovarea culturii scrise (în a cărui secțiune a fost clasat pe primul loc). Am creat astfel prima platforma digitală de texte pentru lectura școlară pentru copii, din România, bazată pe metode de analiză computațională a complexității lingvistice a textelor. Am vrut să fac acest lucru tocmai pentru că, având primele trei pălării pe cap, am realizat că ceea ce citesc copiii în România nu e adaptat lingvistic nivelului lor de asimilare a vocabularului sau de înțelegere a structurilor sintactice. Evident, acest lucru este aplicat cu succes în alte țări, unde manualele includ texte foarte atent alese și verificate de lingviști pentru a fi adaptate vârstei și nevoilor de învățare progresivă ale copiilor. Există chiar și formule de calcul a gradului de lizibilitate a unui text (readability în literatura de specialitate). Pentru limba română, această formula nu exista încă până nu am început noi să lucrăm la ea. Ce am reușit până acum? Am aflat ce fel de texte citesc copiii cu plăcere sau ce texte recomandă cadrele didactice și părinții, prin implementarea unui chestionar, am creat varianta inițială a formulei de readability prin validare la clasă, am creat primul repozitoriu digital de astfel de texte (250 de texte scrise de autori români și străini, plasate pe categorii de nivel de clasă și nivel de complexitate) și am creat platforma LEMI unde se poate urca chiar propriul text pentru a fi evaluat lingvistic.
Platorma LEMI poate fi accesata aici: http://www.lemi.ro/
Între timp, am scris articole sau suntem în curs de publicare a unor articole care vizează: comparația complexității lingvistice a manualelor școlare vechi comparativ cu cele noi, evaluarea testelor de citire PISA și comparația cu ce se predă la clasă, evaluarea lingvistică și de conținut a testărilor naționale la limba și literatura română și comparația cu manualele, respectiv analize ale sarcinilor de lucru prezente în manuale care susțin sau nu competențele evaluate de testările naționale, analiza cerințelor de scriere din manuale pentru a vedea dacă acestea susțin sau nu competențe de gândire critică etc.
Intenția noastră este de a identifica acele teme, metode, conținuturi care pot fi îmbunătățite, adaptate, schimbate în baza unor reale date de cercetare. Ne-am dori că cercetarea să fie baza creării materialelor didactice iar acesta să fie un proces dinamic, continuu, în care tot ce există pe piață să fie testat, îmbunătățit prin validare la clasă și prin evaluarea eficienței și percepției beneficiarilor asupra materialului respectiv. Ne-am mai dori persoanele care au creat manualele din România să le valideze prin studii de cercetare la clasă și să aibă un profil solid de cercetare (spre exemplu, cel din Google Scholar, cu sute sau mii de citări). În alte țări, cei mai buni cercetători din țară sunt implicați în crearea de manuale. Nu este nimic nou în acest demers. În toate astfel de țări, în care educația chiar dă roade și în care școlile sunt percepute ca un loc în care copiii merg cu drag, există echipe imense de cercetători, pedagogi și decidenți care au mare grijă ce se livrează spre învățare copiilor.
Pălăria de profesor universitar mentor de tineri cercetători
Și ultima pălărie pe care o port, în acest demers de analiză a problemelor asociate cu lipsa interesului pentru lectura școlară, este cea de mentor pentru tineri cercetători. Această pălărie mă face să privesc către viitor. În calitatea mea de coordonator de doctorate, urmăresc să le insuflu viitorilor doctori în științe aceleași interese și valori care m-au animat și pe mine. De fapt, uneori, candidații mă găsesc pe mine pentru că realizează că avem interese comune: analize lingvistice riguroase, bazate pe metode computațional-statistice, care să ajute la îmbunătățire proceselor de predare-învățare din toate ciclurile de învățământ. Un mic exemplu: cea mai proaspătă doctorandă se ocupă de analiza simplificării textelor literare pentru copii (în limbile română și engleză) cu ajutorul instrumentelor de inteligență artificială. Aceste instrumente IA există, nu le putem ignora, dar puțini știu exact cum să le valorifice didactic. Datele care se vor colecta în timpul proiectului ei de doctorat vor fi extrem de utile profesorilor de la clasă pentru că vor ști exact ce texte literare, în ce formă de simplificare, sunt potrivite pentru ce nivel.
Și fiindcă am pomenit de instrumentele de inteligență artificială, cred că e momentul să ajungem și la esența acestui articol: suntem în plin proces de transformare tehnologică. Impactul asupra educației din întreaga lume pe care îl au noile programe, interfețe și oferte digitale din ce în ce mai inteligente este incredibil. Școala din România se pare că nu înțelege ce se întâmplă. Copiii nu vor mai citi cărți pentru că vor primi rezumatul gata făcut, nu vor mai scrie referate pentru că le va scrie un nou instrument pentru ei. Nu va mai trebui să memoreze denumiri de plante și anii de domnie ai voievozilor pentru ca informația e la un clic distanță. Singură șansă să îi ținem aproape este să încetinim ritmul galopant, fără rost, al livrării de informații care nu le folosesc la nimic și să le dăm timp să înțeleagă noțiunile de bază din fiecare disciplină. Să le dăm timp să citească cu glas tare la școală, să discutăm pe marginea textelor, să scrie povesti a căror cerință nu include n-alte condiții de scriere, să îi lăsăm să descopere artele, sportul, muzica, dezbaterile. Să facă matematică și fizică aplicată, să participe la ore interdisciplinare în care au voie să pună întrebări din literatură dar care au legătură, poate, și cu fizica. De exemplu, alt farmec are Eminescu cu al său Luceafăr când povestim despre fizică și teoria relativității pomenind de „La steaua care-a răsărit / E-o cale atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii s-o ajungă” și alt farmec (sau nu? ) când îi spunem că avem de a face cu «o hiperbolă: Exprimarea „mii de ani i-au trebuit” este o exagerare intenționată pentru a sublinia imensitatea distanței și a timpului necesar luminii pentru a ajunge la noi» (text generat de IA).
Viitorul este deja aici, mai rămâne să ne decidem să îl privim în față și să le redăm copiilor bucuria de a citi și, cel mai important, de a învăța.
Sursa articol :
Ateneu Arădean, anul 5, nr. 7, 2024
https://digital.bibliotecaarad.ro/files/original/97f4613af352f6a3b80d6e84761df3aec6ee30ff.pdf